Blogul Pădurii
Copacii acționează ca ancore pentru sol. Îndepărtarea acestor ancore face solul vulnerabil la eroziune. Îndepărtarea copacilor elimina, de asemenea, bacteriile, insectele și ciupercile care întrețin și tratează solul pădurii, iar îndepărtarea acestor organisme pune și alte plante forestiere la un risc crescut de boli. Degradarea solului este una dintre cele mai presante probleme de mediu cu care se confruntă societatea în prezent, iar tăierea la ras contribuie clar la aceasta.
Tăierea la ras agravează extrem de mult rezultatele inundațiilor, deoarece copacii pierduți nu mai pot funcționa ca bariere și să redirecționeze excesul de apă în subteran.
Tăierile la ras cresc de asemenea riscul alunecărilor de teren deoarece sistemele de rădăcini ajută la ancorarea solului, iar coroanele arborilor ajută la păstrarea solului pădurii relativ uscat, în timp ce utilajele de tăiere în sine pot degrada solul prin lipsa covorului vegetal și îl fac semnificativ mai puțin absorbant.
Spre deosebire de păduri, ecosistemele tropicale dominate de iarbă (savanele) pot fi degradate nu numai prin pierderea copacilor, ci și prin câștigarea lor.
Este esențial ca oamenii să știe cum arată degradarea în ecosistemele deschise, luminate de soare, cu mai puțini copaci, pentru a restabili ecosistemele care sunt de fapt degradate corect, cu exactitatea potrivită contextului pentru a atinge o sustenabilitate reală și nu imaginară. Sustenabilitatea este o știință și ar trebui să o tratăm și implementăm ca atare.
Cei ce solicită programe globale de plantare a copacilor pentru echilibrarea climatului, trebuie să se gândească cu atenție la implicațiile reale pentru toate ecosistemele Pământului. Arborii potriviți trebuie să fie plantați în locurile potrivite. În caz contrar, riscăm să pierdem pentru totdeauna întregi ecosisteme și să dereglăm și mai rău echilibrul natural îndepărtându-ne și mai tare de conceptual de sustenabilitate.
Dacă politicile de stimulare a plantațiilor de arbori sunt slab concepute sau slab puse în aplicare, nu numai că se irosesc bani publici, ci și vom continua să eliberăm mai mult dioxid de carbon și vom continua să exterminăm biodiversitatea. Acesta este exact opusul scopului acestor politici.
Nu există nicio îndoială că pădurile au un rol foarte important de jucat în eforturile de a încetini pierderea biodiversității globale și de a combate schimbările climatice prin sechestrarea carbonului ca biomasă. Deci, este logic că plantarea copacilor ca soluție a câștigat tracțiune în ultimii ani, însă la o privire mai atentă iată că aceste planurile optimiste sunt pline de defecte.
De exemplu, aproape 80% din angajamente implică plantarea de plantații de arbori sub forma monoculturilor sau un amestec limitat de arbori, mai degrabă decât restaurarea pădurilor naturale. Plantațiile au un potențial semnificativ mai mic de sechestrare a dioxidului de carbon, de creare a habitatelor și de control al eroziunii decât pădurile naturale. Beneficiul potențial scade și mai mult dacă arborii plantați înlocuiesc pădurile naturale, pajiștile sau savanele – adică ecosisteme ce au evoluat pentru a susține biodiversitatea unică locală.
Trebuie sa ridicăm ștacheta în ceea ce privește educația ecologică dar și controalele și calitatea acțiunilor de plantare de pretutindeni. Mai bine nu mai plantăm dacă să plantăm fără cap.
Într-o relație de tip parazit - gazdă, parazitul nu își ucide (de obicei) gazda, ci se hrănește cu el mult timp cât acesta trăiește. De aceea relația om – planetă nu poate fi 100% corect încadrată în definiția de parazit – gazdă. Această relație om-natură ar mai putea fi catalogată și ca fiind o relație de prădare (deoarece prada – în acest caz resursele planetei sunt duse la extincție) sau chiar o relație de tip concurență (cu toate celelalte plante/animale/resurse ale planetei). De fapt, adevărul este undeva la mijloc, între specia umană și toate celelalte specii de pe planetă există la momentul actual o relație hybrid a relațiilor de tip: concurență, prădare și parazitară.
Cred că putem merge chiar mai departe și să o numit chiar o relație de suicid – parazitar (deși oficial nu există termenul) deoarece omenirea este în proces de a-și ucide (prăda) gazda în mod intenționat/știut și voit, nu de nevoie, ci pur și simplu pentru că alegem să urmăm un cult de creștere nelimitat (de concurență) incompatibil cu viața prin încurajarea creșterii nelimitate. Ceea ce duce inevitabil la propria extincție.
În 2020 cu siguranță putem face alegeri agriculturale mai inteligente decât monoculturile plantate în rânduri pe câmp, după 10.000 de ani de practică a agriculturii, nu? Se pare că răspunsul este încă nu.
În timp ce noi ne agățăm de mândria de om modern, practicile agricole "tradiționale" distrug suprafețe mari de pământ prin eroziunea solului, salinitatea, utilizarea excesivă a îngrășămintelor chimice, distrugerea ecosistemelor de susținere (care aduc ploaie, de exemplu). Dacă ne îndepărtăm de clipirile ideologice și pășim în afara contextului epocii și societății noastre actuale, este evident că ne îndreptăm către o fundătură și căpătăm rapid viteza, grăbind o concluzie nefastă.