Povestea Mumei Pădurii

Povestea Mumei Pădurii - Muma Pădurii

Femeia-strigoi
cu părul vâlvoi,
părul de pădure
ca rugul de mure,
ochii de nălucă
de-i vezi, te usucă,
trupu-i e în noduri,
rădăcini şi scorburi,
una cu pădurea,
niciodată aiurea.
Pasărea cloceşte,
toporaşul creşte,
Muma e tot trează,
tot mereu veghează
la liniştea codrului
la pacea izvorului.
Securea de-i ridica,
pădurea te-a blestema
să fii una cu pământul,

să te înghită văzduhul.
Din ce Muma a veghea,
nimic n-ai a atingea -
te-o trăsni şi te-o poci
stană de piatră să fii
sau beteag şi strâmb de spate,
de linişte să n-ai parte.
Fiul ei e codrul verde,
de-l vatămi şi ea te pierde.
Fiice are pe izvoare,
de le seci, milă nu are
Pruncii ei sunt sub pământ
bulgăraşi ascunşi în prund
şi pasărea de-a zbura
tot la ea s-a întorcea.

Da’ de codru-ai ocroti
şi muma te-a izbăvi,
drumul drept ea ţi-o croi,
prin pădure când ai fi
lupii nu te-or iscodi,
cărarea nu s-a piti.
Şi de-ai şti a asculta
cum vorbeşte pădurea
paşii strâmb nu-ţi vor călca
Muma te va îndrepta,
călăuză – soarele
prieteni – izvoarele.
De eşti omul pădurii
nici răul nu te-a chiti,
că de-ai sufletul curat,
codrul frate l-ai aflat.